Etiopia-Valea râului Omo-Prima parte

  Dacă m-ați întreba cum se simte, în general, un copil european care vizitează Etiopia, nu aș ști să vă răspund(sincer, nici nu am văzut vreunul pe acolo...). Știu,însă, că eu m-am simțit precum un mare realizator de documentare pentru Național Geografic sau Discovery Chanel, unul care a primit misiunea să descopere lucruri extraordinare despre aceste locuri iar apoi să le împărtășescă și celorlalți!!!

  Fac asta de ceva timp, doar că la o scară mai mica.😊Astfel, atunci când mă întorc din călătorii pregătesc un proiect pe care il prezint la școală colegilor. În general e scurt- geografie(preferata mea), puțină istorie și...multe, multe fotografii. La o scară mai mare, împărtășesc cu voi o parte din experiențele mele.

  În unele dintre destinații, cum e cazul Etiopiei, nu e nevoie să cauți extraordinarul, pentru că el te însoțește pretutindeni!!!

  În urmă cu 2000 de ani, romanii aveau o civilizație înfloritoare. Chiar dacă nu ați văzut Roma sau Pompeiul, sigur ați citit despre orașele bine organizate, casele împodobite cu mozaicuri, curțile cu grădini și fântâni, numeroasele teatre sau amfiteatre.

  În urmă cu peste 3000 de ani, egiptenii aveau și ei o civilizație extrem de bine dezvoltată. Chiar dacă nu ați ajuns în Egipt, sigur ați citit despre orașe celebre precum Alexandria sau Luxor, cu templele lor uimitoare, aleile împodobite cu statui și piețele ce aveau în centru un obelisc.

  Majoritatea zonelor din sudul  Etiopiei sunt uscate și neospitaliere. Excepție fac doar cele ce înconjoară lacurile și râurile. Râul Omo este un râu important din această parte a țării al cărui curs se desfășoară în întregime pe teritoriul ei. Se varsă în lacul Turkana, la granița cu Kenya. De-a lungul văii sale și-au găsit adăpost numeroase grupuri tribale. Aceștia și-au păstrat neatinse obiceiuri și tradiții vechi de mii de ani care nu au nimic în comun cu civilizațiile romană sau egipteană despre care vă vorbeam, ci le preced cu mult pe acestea.

  Cei șapte membri ai grupului, șase adulți și un copil( adică, eu!!!), îmbarcați în două mașini 4x4, împreună cu doi șoferi și un ghid am străbătut, timp de 9 zile, distanțe impresionante, uneori pe drumuri greu practicabile pentru a găsi aceste triburi și a afla cât mai multe despre felul în care trăiesc.

   Deși au trecut două luni de când ne-am întors și amintirile s-au mai așezat, senzația de șoc nu m-a părăsit complet. Știam pentru ce am plecat, știam în mare ce urma să văd acolo, dar ceea ce am găsit a depășit orice putere de a imagina. Spre deosebire de majoritatea țărilor din lume, unde tradiția este amintită turiștilor doar de costumele pe care localnicii le poartă pentru spectacole sau și le pun rapid pentru a face fotografii, aici totul e dureros de real. E greu de crezut că într-o lume în care marile firme de haine își schimbă colecția în fiecare sezon, mai există oameni care își acoperă corpul cu piei de animale. De asemenea, e greu de imaginat că înt-o lume în care clădirile de zeci de etaje înălțime au devenit o prezență firească,  mai există oameni ce locuiesc într-o „căpiță de fân” pe care o denumesc locuință...

  Trebuie să vă spun că programul pe  care îl aveam când am plecat în călătorie a fost doar orientativ. Acesta a suferit numeroase modificări pe parcurs, dictate de târguri săptămânale pe care doream să le vedem dar care aveau loc doar într-o anumită zi din săptămână, de ceremonii despre care am aflat că urmează să se desfășoare și la care era musai să participăm, etc. Astfel, am ratat triburi sau obiective care erau incluse în program în favoarea altora care ni s-a părut că merită dar nu erau incluse în program. Din fericire, ghidul și șoferii au fost foarte flexibili și au venit în înâmpinarea curiozității noaste .

  Pe valea râului Omo pot fi întâlnite 16 grupuri etnice diferite. În funcție de grupul lingvistic din care fac parte, ele sunt împărțite în nilo-saharian, omotic și cushitic. Am reușit să întâlnim cel puțin câte un trib din fiecare dintre acestea. Diferențele între aceste mari grupuri etnice sunt colosale, dar și cele dintre triburi aparținând aceluiași grup sunt foarte mari. Diferă felul în care se îmbracă, cel în care își construiesc casele dar mai ales tradițiile. Distanțele mari pe care trebuie să le parcurgi de la un trib la altul, unele imposibil de străbătut cu piciorul precum și limba diferită ar putea să explice, măcar parțial, cum aceste diferențe s-au menținut în timp.

  Faptul că am plecat din Addis Abeba și am străbătut mai întâi zona lacurilor, întâlnind în primele zile triburile mai evoluate, asemămătoare celor pe care le întâlnisem și în alte părți din Africa, a fost un mare avantaj pentru că ne-a permis să ne obișnuim lent cu lumea acestora. Nici nu pot să îmi imaginez cum ar fi fost să coborâm din avion în mijlocul tribului mursi sau hamar. Cu siguranță acțiunea din filmul Vizitatorii al lui Jean-Marie Poire, evident inversat, ar fi fost o poveste de bebeluși pe lângă realitatea trăită de noi...

 Nu pot să vă spun mare lucru despre  capitală pentru că am stat extrem de puțin aici. Am aterizat seara târziu iar în dimineața următoare, după ce am vizitat Muzeul Național pentru întâlnirea cu Lucy, mai exact rămășițele umane ale celei care a trăit în urmă cu trei milioane de ani și a fost descoperită în 1974 în Valea Marelui Rift, am părăsit Addis Abeba cu destinația Awasa, capitala regiunii de sud a țării. Pe drum am văzut câteva lacuri vulcanice- Hora, Bobagaya,și Kurifu iar mai apoi, Langano și Abijatta-Shalla.

 Am luat masa de prânz la un restaurant minunat cu o  priveliște fantastică și am comandat pentru prima dată mâncăruri etiopiene. Seara ne-am odihnit la un frumos hotel de patru stele din Awasa, un oraș pitoresc înconjurat de munți. Nimic din toate acestea nu prevestea  ceea ce urma să vedem în zilele următoare!!!

Imagini de pe terasa restaurantului la care am luat prânzul

Injera- pâinea tradițională etiopiana

Zona de servire a cafelei din restaurant

   Pentru că am postat o fotografie cu zona de servire a cafelei, cred că se cuvine să întrerup puțin relatarea și să vă vorbesc despre aceasta.

  Etiopia este țara de unde a plecat cafeaua către întreaga lume. Legenda spune că a fost descoperită de un cioban care a sesizat că atunci când pasc frunzele anumitei plante, caprele sale devin mai energice. Devenit curios, a încercat să mănânce boabele acelei plante și a observat că nu îl mai întâlnește pe...Moș Ene o perioadă luuungă... de timp. A luat cu el boabele și le-a dus unui călugăr. Acesta a prevăzut probabil atracția pe care acestea urma să o exercite pentru om și le-a aruncat în foc. Dar, din foc s-a ridicat mirosul încântător de cafea proaspăt prăjită care a atras atenția celorlalți călugări. Aceștia au sărit imediat să salveze boabele. Le-au aruncat în apă rece și... așa a apărut celebra băutură !!!

Sami, ghidul nostru, era originar din Kaffa, zona de baștină a ciobanului din legendă și era foarte mândru de asta!

Chiar dacă ulterior planta s-a răspândit pe întreg globul, etiopienii țin să le arate tuturor că băutura, devenită prețioasă pentru întreaga lume, a plecat de la ei. Astfel, au cele mai multe cafenele pe metru pătrat pe care mi-a fost dat să le văd vreodată!!! Acestea pot fi văzute atât în hoteluri și restaurante cât și pe marginea drumului, în locuri în care un european de rând(nu noi...) nu s-ar gândi niciodată să oprească. În aceste locuri cafeaua urmează un lung proces de prăjire, râșnire și apoi preparare chiar în fața viitorului consumator. Am aflat de la adulți că rezultatul nu e întotdeauna fantastic, dar cu siguranță e foarte interesant pentru cei care s-au obișnuit să își cumpere cafeau gata râșnită sau uneori chiar gata preparată...

   Am început a doua zi în forță. La prima oră am vizitat piața de pește a orașului, o „cutie” din bețe, situată chiar pe malul lacului. Aici peștele ajungea „pe tarabe” direct din bărcile pescarilor,  iar asta se întâmpla dacă nu era vândut chiar din fața acestora... Aglomerația era foarte mare iar reclama ...zgomotoasă. Negocierea era scurtă iar banii erau ținuți în teancuri... la vedere. Toate se întâmplau sub atenta supraveghere a uriașelor păsări marabu, care așteptau răbdătoare încheierea tratativelor pentru a începe curățenia!!! De acum devenise clar, ne aflam în Africa...

Piața de pește

  Odată ce am realizat că ne aflăm în Africa, ne-am reamintit un lucru extraordinar care ți se poate întâmpla doar aici: să întâlnești  în parcuri sau pe marginea străzii, animale pe care în Europa le găsești doar la Zoo. Astfel, după ce am văzut piața de pește, pentru a nu ne plictisi până când șoferii se întorceau de la benzinărie, am intrat în parcul aflat în imediata vecinătate. Aici...surpriză!!! Familii întregi de maimuțe velvet și colobus extrem de prietenoase, te înconjurau din toate părțile!

Populația Alaba

  După ce am admirat copacii și pe  jucăușii locatari ai acestora, am pornit la drum, cu destinația finală Arba Minch. Pe drum am traversat una dintre cele mai frumoase regiuni din sudul Etiopiei, zonă în care locuiește populația Alaba, oameni care în trecut erau nomazi dar care acum s-au stabilit și se ocupă cu agricultura și creșterea animalelor.

  Aceștia au reprezentat primul grup etnic etiopian vizitat de noi. Au case rotunde, lipsite de geamuri impodobite cu picturi atat la interior cât și la exterior. Au fost foarte primitori, ne-au poftit în casele lor, au acceptat să facem fotografii și ne-au organizat rapid chiar și un mic spectacol. Știu, pare ciudat să fac asemenea precizări și vă întrebați cum altfel ar putea să fie, mai ales că se așteptau să primească și ceva bani sau cadouri la finalul vizitei. Ei bine, nu toate triburile etiopiene sunt foarte primitoare iar noi am cunoscut și multe excepții în zilele care au urmat...

Casele tribului Alaba sunt pictate la exterior

...și la interior. 

Sunt foarte spațioase, răcoroase dar și foarte curate

Copiii ne-au cântat un cântec tradițional de nuntă, acompaniat la tobe.

...iar la plecare ne-a condus tot satul.

  În imagine îl puteți zări și pe Sami, ghidul nostru, străduindu-se să ne traducă versurile. Misiunea nu era ușoară! V-am povestit că fiecare trib are propria limbă! Astfel, pretutindeni aveam nevoie de un localnic care să știe engleză sau  amharică.

                                                                     Populația Dorze

   Am ajuns în satul populației Dorze în partea a doua a zilei. Localnicii sunt în special țesători dar se ocupă și cu agricultura și creșterea animalelor. Cândva au fost războinici, deși cu greu ai putea să îți dai seama de asta acum. Caracteristic acestui trib este felul în care își construiesc casele. Acestea sunt in formă de... elefant.😊 Deși sunt construite în întregime din bambus și bananier, rezistă aproximativ 80-100 de ani. Datorită umezelii și a dăunătorilor, în timp devin din ce in ce mai scunde. Uneori, chiar proprietarii decid să le taie  de la bază și să le mute într-un alt loc mai sigur. La interior sunt separate în mai multe camere cu ajutorul unor covoare.

 Am amintiri frumoase despre acest trib extrem de primitor. Ne-au prezentat tehnica țesutului (îndeletnicire  care revine bărbaților) și ne-au permis chiar să le dăm o mână de ajutor. Apoi ne-au arătat cum se face kocho, o pâine fermentată care stă la baza dietei lor și pe care ulterior ne-au servit-o impreună cu pastă de ardei și miere. La final ne-au invitat la „party”, o petrecere cu muzică live și dans pentru care se strânsese tot satul. Nu mi-am dat seama dacă petrecerea a fost organizată pentru noi sau urma să se desfășoare oricum...știu doar că am văzut atâta chef de viață la niște oameni trecuți de prima tinerețe, cum rar mi-a fost dat să văd. M-a impresionat în mod special o doamnă, care depășise de ceva timp vârsta pensionării și al cărei partener de dans era cel puțin de aceiași vârstă cu ea...Cred că a simțit că o admir pentru că la următorul dans m-a invitat și pe mine!!! 

Căsuțele în formă de...elefant

Exersând tehnica țesutului

Munca necesară pentru pregătirea pâinii tradiționale .

Se iau frunzele de fals banana(arată ca un bananier dar nu face fructe) și se presează cu un băț pănă ce se extrage toată seva . Aceasta se pune la fermentat într-un vas ascuns în pământ pentru o perioadă lungă de timp( până la câteva luni...). După această perioadă se scoate, se frământă și se pregătește pe plita încinsă un fel de „lipie”.

Nu aveau pâine cu sare

... dar ne-au servit cu „pâine” și miere sau pastă de ardei

Raiul fotografilor!

Țesături pline de culoare expuse pentru a atrage atenția  potențialilor cumpărători

Petrecerea!!!

În timp ce unii dansau, ceilalți băteau din palme în ritmul tobelor.

  Cum călătorului îi stă bine cu drumul, am fost nevoiți să părăsim petrecerea tocmai când distracția era în toi. De data asta ne îndreptam către o populație păgână...tribul Konso. Înainte,însă, ne-am petrecut noaptea în Arba Minch, la Paradise Lodge, un loc desprins parcă din rai dar nu datorită camerelor care erau normale, chiar modeste ci datorită peisajului extraordinar în care era încadrat!

  Dar despre noaptea petrecută alături de mistreți, despre tribul Konso, precum și despre Hamar, Mursi sau Dassanech o să vă povestesc în articolele care urmează. Pe curând!

  

Lalibela-Ierusalimul Africii

  Lalibela  este patrimoniu UNESCO din 1978 grație celor 11 biserici ortodoxe sculptate în piatră și este loc de pelerinaj în primul rând pentru etiopieni dar și pentru creștinii din întreaga lume. Biserica ortodoxă etiopiană numără aproximativ 45.000.000😲 de credincioși, ceea ce reprezintă 60% din populația țării.

   Nu poți să nu te întrebi cum a ajuns creștinismul aici și încă într-un număr atât de covârșitor!?

  Creștinismul a ajuns în regatul Aksum aflat pe teritoriul actualei Etiopii foarte devreme, mai exact la începutul secolului al IV-lea. Legenda spune că un preot grec numit Frumețiu a naufragiat și a fost adăpostit la curtea regelui Ezena. El a reușit să convertească familia regală și de aici până la convertirea întregii populații nu a mai fost decât un pas. A plecat apoi la Alexandria unde patriarhul Atanasie l-a numit episcop, devenind părintele bisericii etiopiene în calitate de prim conducător al acesteia.

  Începând din anul 330, regele a impus inscripționarea semnului crucii pe monedele regatului.  Astfel, Etiopia a devenit a doua țară din lume, după Armenia, unde creștinismul a fost declarat religie națională. In perioada următoare misionarii au tradus Biblia în gueză și au întemeiat mânăstiri. Și în zilele noastre preoții trebuie să învețe această limbă veche  deoarece s-a păstrat ca limba liturgică a bisericii etiopiene.

  Apogeul crștinismului etiopian a fost atins în timpul dinastiei Zague când regele preot Lalibela ( 1185-1225) a construit aceste biserici monumentale. Printre localnici circulă două legende  legate de decizia întemeierii lor. Potrivit primei legende, regele s-a întors de la Ierusalim extrem de impresionat de ceea ce a văzut acolo și a dorit să le ofere și credincioșlor săi această bucurie. Pentru că drumul spre Țara Sfântă era foarte lung dar și foarte periculos(traversa zone majoritar musulmane) acesta a decis să construiască o replică a celor văzute chiar în țara sa. Potrivit celei de-a doua legende, regele ar fi fost otrăvit de unul dintre frații sai iar în perioada în care se afla în comă Dumnezeu i-ar fi comandat aceste construcții. Oricare ar fi varianta corectă, acesta a antrenat forțe impresionante și a reușit într-o perioadă de aproximativ 20 de ani să construiscă un Nou Ierusalim în orașul Roha care ulterior i-a preluat numele, devenind Lalibela.

  

   Regele Lalibela a abdicat de la tron după 20 de ani de conducere devenind călugăr și refugiindu-se într-o peșteră unde se hrănea doar cu ierburi și rădăcini. După ce a murit, acesta a fost canonizat și este înmormântat în biserica Biet Golgota. Am văzut și noi biserica dar nu am putut să vedem mormântul deoarece în capela în care este adăpostit au acces doar bărbații. În prezent, sfântul Lalibela este unul dintre cei mai importanți sfinți etiopieni.

  Am ajuns în Lalibela după un drum scurt cu avionul din Addis Abeba. Pilotul ne-a derutat  atunci când a coborât trenul de aterizare pentru că ne aflam la o altitudine foarte mare și am avut senzația că a făcut o manevră prea rapidă. Din fericire, nu greșise nimic doar că urma să aterizăm „la înălțime”(aeroportul ca și orașul sunt situate la 2500 m).

  Orașul situat în nordul Etiopiei era complet diferit de ceea ce văzusem în restul țării. Peisajul era unul de munte dar semideșertic. În drumul spre hotel, timp de aproximativ 40 de minute, nu am zărit nici măcar un pâlc de verdeață. Evident că am început să mă întreb cu ce se hrănesc oamenii care locuiesc pe un „tărâm” atât de neroditor. Când l-am întrebat pe ghid, acesta ne-a răspuns serios dar în același timp foarte simplu „pâinea acestor oameni este creștinismul iar mersul la biserică îi vindecă de foame”...

Lalibela-imagine de ansamblu

Primii copii pe care i-am întâlnit își purtau cărțile în mână în drum spre școală.

În toate cele trei zile nu am  văzut decât doi sau trei copii, probabil mai înstăriți, cu ghiozdan în spate.

   Pentru că orașul Lalibela este celebru pentru bisericile sculptate în întregime în piatră, ne-am rezervat primele două zile pentru vizitarea acestora. Toate cele 11 biserici sunt tăiate în rocă bazaltică roșiatică dar 4 dintre ele sunt separate în întregime de roca din care au fost tăiate iar celelalte 7 au un perete sau acoperișul unit cu aceasta. La început biserica era separată de stâncă iar ulterior lucrările erau continuate la interior. Râul Iordan (un canal care îl simbolizează pe cel din  Ierusalim) le împarte în două grupuri mari. Se spune că au fost săpate doar cu dalta și ciocanul, fapt ce pare absolut ireal atunci când vezi dimensiunile „reale” ale acestora. O legenda foarte frumoasă spune că muncitorii ar fi beneficiat de ajutorul îngerilor pentru că ceea ce aceștia săpau pe parcursul zilei era continuat de îngeri pe timpul nopții...

   Citisem înainte despre frumusețea acestor biserici monolitice dar nimic din ceea ce citești nu te pregătește cu adevărat pentru ceea ce urmează să vezi. Atunci când am spus în articolul precedent că aici oamenii își împart anul în funție de sărbătorile religioase iar ziua în funcție de ritmul slujbelor nu am exagerat deloc. În jurul bisericilor este un dute-vino continuu de credincioși, preoți și viitori preoți. Se pictează icoane și se cântă muzică religioasă.

  Etiopia fiind singura țară din Africa care nu a fost colonizată, creștinismul de aici nu a fost influențat semnificativ de alte culturi iar tradițiile au rămas aproape încremenite în timp. Mai exact, dacă nu ai avea mobilul în buzunar și camera foto în mână ai zice că te-ai întors în perioade biblice sau te afli pe scena unui film istoric cu temă religioasă. Pentru noi era incredibil cum poți să găsești un popor atât de profund creștin ortodox atât de departe de Europa, dincolo de o barieră musulmană.

  Așa cum noi eram uimiți de tot ceea ce ne înconjura și ei erau uimiți și în același timp încântați când aflau că avem aceeași religie. Sărăcia este prezentă în toată țara dar aici este acompaniată de simplitate și de o demnitate aparte. Oamenii aceștia par extrem de mândri că locuiesc într-un oraș pe care  alți oameni, din întreaga lume, își doresc să îl vadă. De asemenea sunt foarte mândri(în sensul frumos) de religia lor. Deși țara este frământată de numeroase conflicte interne, majoritatea sunt liniștiți și convinși că nu li se poate întâmpla nimic rău pentru că... sunt creștini.

  Din păcate, ghidul local ne-a alergat printre biserici și nu ne-a oferit suficient timp pentru fiecare, cu toate că au fost împărțite în două zile și am fi putut să le vedem pe îndelete. Prin urmare, ne-am întors acasă cu mai puține informații decât ne-am fi dorit dar, cu o mulțime de senzații...

  Cea mai impresionantă dintre toate acestea este, de departe,  Biet Giyorgis sau biserica Sfântul Gheorghe. Nu întâmplător, imaginea ei este simbolul orașului și se află în antetul tuturor agențiilor de turism care promovează Etiopia ca destinație turistică. Aceasta are tavanul în formă de cruce grecească, este separată complet de roca din care a fost sculptată iar accesul în curte se face printr-un canal adânc care necesită căutare. Se spune că ar fi singura care nu a fost construită de Lalibela ci în memoria sa de către soția îndurerată.

Biet Giyorgis-Biserica Sfântul Gheorghe

  Biet Medhani Alem-Casa mântuitorului lumii este cea mai mare dintre toate cele 11 biserici și în același timp cea mai mare biserică monolitică din lume. Credincioșii care vin aici duminica pot să fie binecuvântați cu o cruce din aur care cântărește 7 kg.

Biet Medhani Alem-Casa Mântuitorului Lumii

 Biet Amanuel-Casa Sfântului Emanuel se spune că ar fi reprezentat capela regală. Este conectată printr-un tunel subteran cu Bet Merkorios.

In jurul bisericilor- credincioși purtând haine tradiționale

 Biserica Sfânta Maria-Biet Mariam este cea mai populară în rândul pelerinilor. Despre aceasta se spune că ar fi prima biserică construită în Lalibela.

 Biet Meskel și Biet Danaghel precum și bisericile gemene Bet Golgota și Bet Mikael sunt mici bisericuțe aflate în curtea bisericii Sfânta Maria sau în imediata ei vecinătate. 

 

  Drumul spre unele dintre biserici precum și traseele care leagă o biserică de alta pot fi destul de dificile. Cele mai greu accesibile sunt bisericile gemene Bet Gabriel și Bet Rufael.

                                Pe drum poți să zărești credincioși adânciți în rugăciune

Preot înconjurat de elevi care pictau icoane și cântau melodii religioase.

Canalul care simbolizează râul Iordan

  Biet Merkorios este decupată într-un bloc de piatră atât de mare încât îți este imposibil să îti imaginezi cum a  putut să fie realizată doar cu dalta și ciocanul, și asta în urmă cu aprope un mileniu. Se bănuiește că într-o perioadă ar fi servit drept închisoare. 

 În fața bisericii Biet Merkorios

Intr-unul dintre tunelurile ce fac legătura între biserici

Pe drumurile din zona bisericilor este un dute-vino continuu de credincioși 

 In toate bisericile stă de veghe un preot care de cele mai multe ori te întâmpină cu o cruce și nu ezită să îți ofere binecuvântare dar nici să facă fotografii cu tine. Unii dintre aceștia, din contră, te ignoră complet, citesc rugăciuni sau chiar moțăie intr-un colț. Nu mică ne-a fost uimirea când am aflat că din cei 10.000 de locuitori ai orașului, aproximativ 1000 sunt preoți!!! 😲 Tot preot fusese și ghidul nostru dar își pierduse dreptul de a practica după ce îi murise soția și pentru că rămăsese singur cu un copil fusese nevoit să se recăsătorească. Acum exersa fără zel o meserie pe care nu și-o dorise și, prin urmare, nu i se potrivea deloc.

  Aceste lăcașuri de cult atât de impresionante la exterior sunt foarte simple la interior. Pereții din rocă sunt mai rar decorați cu picturi murale. În rest poți  să vezi  câteva cruci sau  icoane vechi precum și broderii cu influențe arabe. Pentru a pătrunde în interior trebuie să îți lași încălțămintea la intrare, obicei pe care îl întâlnisem până atunci doar la moschei și la temple.

  Un alt lucru pe care l-am remarcat a fost simplitatea dar, în același timp, eleganța hainelor purtate de credincioși. Acestea sunt simple, lungi iar la procesiuni sunt întotdeauna albe. Atât femeile cât și bărbații au pe umeri o eșarfă. Modul ingenios în care aceștia o poartă ar putea să reprezinte o infinită sursă de inspirație pentru marii creatori de modă.

  A doua zi după amiază am plecat cu mașina către Biserica Yemrehana Krestos. Am ajuns la ea după aproximativ o oră și jumătate... plus câteva trepte. Aceasta a fost ridicată în secolul XI din piatră și lemn de către unchiul lui Lalibela. Este accesibilă publicului larg din anul 2000 când a fost construit primul drum ce unește orașul cu partea vestică a muntelui Abuna Yosef. Anterior se putea ajunge aici doar după un traseu foarte obositor la care puțini se aventurau. Dacă la celelalte biserici trebuia să te descalți la ușă, aici este nevoie să te descalți încă de la poartă...

  Biserica este extrem de frumoasă atât la interior cât și la exterior. Fațada are 6 ferestre complet diferite una de cealaltă. Interiorul este împodobit cu picturi murale care acoperă atât pereții cât și tavanul. Probabil pentru protecția acestora, înăuntru era întuneric beznă. Trebuie să recunosc că nu a fost chiar rău pentru că ne-a obligat să ne așezăm și să ne oferim un răgaz până când ochii noștrii s-au obișnuit și am început să zărim puțin câte puțin din ceea ce ne înconjura. 

Yimrahene Kiristos- exterior

În curte - câțiva credincioși se odihneau pe o bancă 

Detaliu din interior

Multe dintre icoanele vechi din Etiopia sunt pictate pe piele

  Ultima zi a fost cea mai activă pentru că am pornit într-o călătorie de aproximativ 6-7 ore dus-întors către una dintre mânăstirile etiopiene aflate la cea mai mare altitudine. Asheton Maryam este situată la 3200 m și este dedicată, evident, fecioarei Maria. Traseul poate fi făcut cu tuk-tuk-ul sau cu măgarii dar noi am ales să îl străbatem pe jos. Pe drum ne-am întâlnit cu numeroși localnici care locuiau în satele aflate la altitudine, cu măgari purtând în spate saci cu mărfuri, am străbătut mici păduri de eucalipt și am vorbit cu copiii care ni se alăturau  și ne arătau drumul.  Peisajele  absolut superbe au făcut ca urcușul să nu ni se pară prea greu. 

  Mânăstirea este una foarte veche, fiind construită în secolul VI și păstrează o biblie ilustrată precum și icoane vechi. Se spune că a fost construită la altitudine pentru a fi mai aproape de cer.  Aceasta a fost ultima noastră întâlnire cu bisericile din Lalibela.

Popas într-un punct din care puteai să vezi muntele din ambele părți

Localnici întâlniți pe drum

                           Aproape...am ajuns. Mânăstirea este ascunsă în spatele unor stânci uriașe. În                                         ultima parte se pătrunde ca într-o peșteră printr-o fisură creată printre acestea.

 Am ajuns!!!

Impreună cu ghidul.

             Drumul a fost destul de abrupt mai ales în ultima parte. De aceea am rămas foarte uimiți când la scurt timp după noi și-a făcut apariția și bătrânul din imagine.

Acesta s-a așezat pe câteva pietre și a început sâ se roage...

Preotul ne-a întâmpinat la intrare

Imediat dupa ce ne-a condus și-a reluat lectura cărților sfinte

Icoane vechi aflate în posesia bisericii

    După amiază am cumpărat câteva suveniruri iar a doua zi am pornit inapoi spre casă luând cu noi o parte din energia acestor locuri unice în lume. Deși m-am întors de câteva săptămâni,  încă nu am reușit să mă lămuresc cum acești oameni săraci dar frumoși reușesc să se hrănească doar cu credință...