marți, 10 aprilie 2018

Lalibela-Ierusalimul Africii




  Lalibela  este patrimoniu UNESCO din 1978 grație celor 11 biserici ortodoxe sculptate în piatră și este loc de pelerinaj în primul rând pentru etiopieni dar și pentru creștinii din întreaga lume. Biserica ortodoxă etiopiană numără aproximativ 45.000.000😲 de credincioși, ceea ce reprezintă 60% din populația țării.

   Nu poți să nu te întrebi cum a ajuns creștinismul aici și încă într-un număr atât de covârșitor!?

  Creștinismul a ajuns în regatul Aksum aflat pe teritoriul actualei Etiopii foarte devreme, mai exact la începutul secolului al IV-lea. Legenda spune că un preot grec numit Frumețiu a naufragiat și a fost adăpostit la curtea regelui Ezena. El a reușit să convertească familia regală și de aici până la convertirea întregii populații nu a mai fost decât un pas. A plecat apoi la Alexandria unde patriarhul Atanasie l-a numit episcop, devenind părintele bisericii etiopiene în calitate de prim conducător al acesteia.

  Începând din anul 330, regele a impus inscripționarea semnului crucii pe monedele regatului.  Astfel, Etiopia a devenit a doua țară din lume, după Armenia, unde creștinismul a fost declarat religie națională. In perioada următoare misionarii au tradus Biblia în gueză și au întemeiat mânăstiri. Și în zilele noastre preoții trebuie să învețe această limbă veche  deoarece s-a păstrat ca limba liturgică a bisericii etiopiene.

  Apogeul crștinismului etiopian a fost atins în timpul dinastiei Zague când regele preot Lalibela ( 1185-1225) a construit aceste biserici monumentale. Printre localnici circulă două legende  legate de decizia întemeierii lor. Potrivit primei legende, regele s-a întors de la Ierusalim extrem de impresionat de ceea ce a văzut acolo și a dorit să le ofere și credincioșlor săi această bucurie. Pentru că drumul spre Țara Sfântă era foarte lung dar și foarte periculos(traversa zone majoritar musulmane) acesta a decis să construiască o replică a celor văzute chiar în țara sa. Potrivit celei de-a doua legende, regele ar fi fost otrăvit de unul dintre frații sai iar în perioada în care se afla în comă Dumnezeu i-ar fi comandat aceste construcții. Oricare ar fi varianta corectă, acesta a antrenat forțe impresionante și a reușit într-o perioadă de aproximativ 20 de ani să construiscă un Nou Ierusalim în orașul Roha care ulterior i-a preluat numele, devenind Lalibela.
  
   Regele Lalibela a abdicat de la tron după 20 de ani de conducere devenind călugăr și refugiindu-se într-o peșteră unde se hrănea doar cu ierburi și rădăcini. După ce a murit, acesta a fost canonizat și este înmormântat în biserica Biet Golgota. Am văzut și noi biserica dar nu am putut să vedem mormântul deoarece în capela în care este adăpostit au acces doar bărbații. În prezent, sfântul Lalibela este unul dintre cei mai importanți sfinți etiopieni.

  Am ajuns în Lalibela după un drum scurt cu avionul din Addis Abeba. Pilotul ne-a derutat  atunci când a coborât trenul de aterizare pentru că ne aflam la o altitudine foarte mare și am avut senzația că a făcut o manevră prea rapidă. Din fericire, nu greșise nimic doar că urma să aterizăm „la înălțime”(aeroportul ca și orașul sunt situate la 2500 m).

  Orașul situat în nordul Etiopiei era complet diferit de ceea ce văzusem în restul țării. Peisajul era unul de munte dar semideșertic. În drumul spre hotel, timp de aproximativ 40 de minute, nu am zărit nici măcar un pâlc de verdeață. Evident că am început să mă întreb cu ce se hrănesc oamenii care locuiesc pe un „tărâm” atât de neroditor. Când l-am întrebat pe ghid, acesta ne-a răspuns serios dar în același timp foarte simplu „pâinea acestor oameni este creștinismul iar mersul la biserică îi vindecă de foame”...


Lalibela-imagine de ansamblu


Primii copii pe care i-am întâlnit își purtau cărțile în mână în drum spre școală.
În toate cele trei zile nu am  văzut decât doi sau trei copii, probabil mai înstăriți, cu ghiozdan în spate.

   Pentru că orașul Lalibela este celebru pentru bisericile sculptate în întregime în piatră, ne-am rezervat primele două zile pentru vizitarea acestora. Toate cele 11 biserici sunt tăiate în rocă bazaltică roșiatică dar 4 dintre ele sunt separate în întregime de roca din care au fost tăiate iar celelalte 7 au un perete sau acoperișul unit cu aceasta. La început biserica era separată de stâncă iar ulterior lucrările erau continuate la interior. Râul Iordan (un canal care îl simbolizează pe cel din  Ierusalim) le împarte în două grupuri mari. Se spune că au fost săpate doar cu dalta și ciocanul, fapt ce pare absolut ireal atunci când vezi dimensiunile „reale” ale acestora. O legenda foarte frumoasă spune că muncitorii ar fi beneficiat de ajutorul îngerilor pentru că ceea ce aceștia săpau pe parcursul zilei era continuat de îngeri pe timpul nopții...

   Citisem înainte despre frumusețea acestor biserici monolitice dar nimic din ceea ce citești nu te pregătește cu adevărat pentru ceea ce urmează să vezi. Atunci când am spus în articolul precedent că aici oamenii își împart anul în funție de sărbătorile religioase iar ziua în funcție de ritmul slujbelor nu am exagerat deloc. În jurul bisericilor este un dute-vino continuu de credincioși, preoți și viitori preoți. Se pictează icoane și se cântă muzică religioasă.

  Etiopia fiind singura țară din Africa care nu a fost colonizată, creștinismul de aici nu a fost influențat semnificativ de alte culturi iar tradițiile au rămas aproape încremenite în timp. Mai exact, dacă nu ai avea mobilul în buzunar și camera foto în mână ai zice că te-ai întors în perioade biblice sau te afli pe scena unui film istoric cu temă religioasă. Pentru noi era incredibil cum poți să găsești un popor atât de profund creștin ortodox atât de departe de Europa, dincolo de o barieră musulmană.

  Așa cum noi eram uimiți de tot ceea ce ne înconjura și ei erau uimiți și în același timp încântați când aflau că avem aceeași religie. Sărăcia este prezentă în toată țara dar aici este acompaniată de simplitate și de o demnitate aparte. Oamenii aceștia par extrem de mândri că locuiesc într-un oraș pe care  alți oameni, din întreaga lume, își doresc să îl vadă. De asemenea sunt foarte mândri(în sensul frumos) de religia lor. Deși țara este frământată de numeroase conflicte interne, majoritatea sunt liniștiți și convinși că nu li se poate întâmpla nimic rău pentru că... sunt creștini.

  Din păcate, ghidul local ne-a alergat printre biserici și nu ne-a oferit suficient timp pentru fiecare, cu toate că au fost împărțite în două zile și am fi putut să le vedem pe îndelete. Prin urmare, ne-am întors acasă cu mai puține informații decât ne-am fi dorit dar, cu o mulțime de senzații...

  Cea mai impresionantă dintre toate acestea este, de departe,  Biet Giyorgis sau biserica Sfântul Gheorghe. Nu întâmplător, imaginea ei este simbolul orașului și se află în antetul tuturor agențiilor de turism care promovează Etiopia ca destinație turistică. Aceasta are tavanul în formă de cruce grecească, este separată complet de roca din care a fost sculptată iar accesul în curte se face printr-un canal adânc care necesită căutare. Se spune că ar fi singura care nu a fost construită de Lalibela ci în memoria sa de către soția îndurerată.













Biet Giyorgis-Biserica Sfântul Gheorghe


  Biet Medhani Alem-Casa mântuitorului lumii este cea mai mare dintre toate cele 11 biserici și în același timp cea mai mare biserică monolitică din lume. Credincioșii care vin aici duminica pot să fie binecuvântați cu o cruce din aur care cântărește 7 kg.



Biet Medhani Alem-Casa Mântuitorului Lumii




 Biet Amanuel-Casa Sfântului Emanuel se spune că ar fi reprezentat capela regală. Este conectată printr-un tunel subteran cu Bet Merkorios.





In jurul bisericilor- credincioși purtând haine tradiționale



 Biserica Sfânta Maria-Biet Mariam este cea mai populară în rândul pelerinilor. Despre aceasta se spune că ar fi prima biserică construită în Lalibela.

 Biet Meskel și Biet Danaghel precum și bisericile gemene Bet Golgota și Bet Mikael sunt mici bisericuțe aflate în curtea bisericii Sfânta Maria sau în imediata ei vecinătate. 





 






  Drumul spre unele dintre biserici precum și traseele care leagă o biserică de alta pot fi destul de dificile. Cele mai greu accesibile sunt bisericile gemene Bet Gabriel și Bet Rufael.



                                Pe drum poți să zărești credincioși adânciți în rugăciune



Preot înconjurat de elevi care pictau icoane și cântau melodii religioase.



Canalul care simbolizează râul Iordan

  Biet Merkorios este decupată într-un bloc de piatră atât de mare încât îți este imposibil să îti imaginezi cum a  putut să fie realizată doar cu dalta și ciocanul, și asta în urmă cu aprope un mileniu. Se bănuiește că într-o perioadă ar fi servit drept închisoare. 







 În fața bisericii Biet Merkorios



Intr-unul dintre tunelurile ce fac legătura între biserici





Pe drumurile din zona bisericilor este un dute-vino continuu de credincioși 

 In toate bisericile stă de veghe un preot care de cele mai multe ori te întâmpină cu o cruce și nu ezită să îți ofere binecuvântare dar nici să facă fotografii cu tine. Unii dintre aceștia, din contră, te ignoră complet, citesc rugăciuni sau chiar moțăie intr-un colț. Nu mică ne-a fost uimirea când am aflat că din cei 10.000 de locuitori ai orașului, aproximativ 1000 sunt preoți!!! 😲 Tot preot fusese și ghidul nostru dar își pierduse dreptul de a practica după ce îi murise soția și pentru că rămăsese singur cu un copil fusese nevoit să se recăsătorească. Acum exersa fără zel o meserie pe care nu și-o dorise și, prin urmare, nu i se potrivea deloc.

  Aceste lăcașuri de cult atât de impresionante la exterior sunt foarte simple la interior. Pereții din rocă sunt mai rar decorați cu picturi murale. În rest poți  să vezi  câteva cruci sau  icoane vechi precum și broderii cu influențe arabe. Pentru a pătrunde în interior trebuie să îți lași încălțămintea la intrare, obicei pe care îl întâlnisem până atunci doar la moschei și la temple.

  Un alt lucru pe care l-am remarcat a fost simplitatea dar, în același timp, eleganța hainelor purtate de credincioși. Acestea sunt simple, lungi iar la procesiuni sunt întotdeauna albe. Atât femeile cât și bărbații au pe umeri o eșarfă. Modul ingenios în care aceștia o poartă ar putea să reprezinte o infinită sursă de inspirație pentru marii creatori de modă.

  A doua zi după amiază am plecat cu mașina către Biserica Yemrehana Krestos. Am ajuns la ea după aproximativ o oră și jumătate... plus câteva trepte. Aceasta a fost ridicată în secolul XI din piatră și lemn de către unchiul lui Lalibela. Este accesibilă publicului larg din anul 2000 când a fost construit primul drum ce unește orașul cu partea vestică a muntelui Abuna Yosef. Anterior se putea ajunge aici doar după un traseu foarte obositor la care puțini se aventurau. Dacă la celelalte biserici trebuia să te descalți la ușă, aici este nevoie să te descalți încă de la poartă...

  Biserica este extrem de frumoasă atât la interior cât și la exterior. Fațada are 6 ferestre complet diferite una de cealaltă. Interiorul este împodobit cu picturi murale care acoperă atât pereții cât și tavanul. Probabil pentru protecția acestora, înăuntru era întuneric beznă. Trebuie să recunosc că nu a fost chiar rău pentru că ne-a obligat să ne așezăm și să ne oferim un răgaz până când ochii noștrii s-au obișnuit și am început să zărim puțin câte puțin din ceea ce ne înconjura. 



Yimrahene Kiristos- exterior



În curte - câțiva credincioși se odihneau pe o bancă 



Detaliu din interior



Multe dintre icoanele vechi din Etiopia sunt pictate pe piele

  Ultima zi a fost cea mai activă pentru că am pornit într-o călătorie de aproximativ 6-7 ore dus-întors către una dintre mânăstirile etiopiene aflate la cea mai mare altitudine. Asheton Maryam este situată la 3200 m și este dedicată, evident, fecioarei Maria. Traseul poate fi făcut cu tuk-tuk-ul sau cu măgarii dar noi am ales să îl străbatem pe jos. Pe drum ne-am întâlnit cu numeroși localnici care locuiau în satele aflate la altitudine, cu măgari purtând în spate saci cu mărfuri, am străbătut mici păduri de eucalipt și am vorbit cu copiii care ni se alăturau  și ne arătau drumul.  Peisajele  absolut superbe au făcut ca urcușul să nu ni se pară prea greu. 

  Mânăstirea este una foarte veche, fiind construită în secolul VI și păstrează o biblie ilustrată precum și icoane vechi. Se spune că a fost construită la altitudine pentru a fi mai aproape de cer.  Aceasta a fost ultima noastră întâlnire cu bisericile din Lalibela.





Popas într-un punct din care puteai să vezi muntele din ambele părți





Localnici întâlniți pe drum




                           Aproape...am ajuns. Mânăstirea este ascunsă în spatele unor stânci uriașe. În                                         ultima parte se pătrunde ca într-o peșteră printr-o fisură creată printre acestea.



 Am ajuns!!!
Impreună cu ghidul.



             Drumul a fost destul de abrupt mai ales în ultima parte. De aceea am rămas foarte uimiți când la scurt timp după noi și-a făcut apariția și bătrânul din imagine.


Acesta s-a așezat pe câteva pietre și a început sâ se roage...



Preotul ne-a întâmpinat la intrare



Imediat dupa ce ne-a condus și-a reluat lectura cărților sfinte





Icoane vechi aflate în posesia bisericii


    După amiază am cumpărat câteva suveniruri iar a doua zi am pornit inapoi spre casă luând cu noi o parte din energia acestor locuri unice în lume. Deși m-am întors de câteva săptămâni,  încă nu am reușit să mă lămuresc cum acești oameni săraci dar frumoși reușesc să se hrănească doar cu credință...






















  

Tania Timoianu
Tania Timoianu Călător, autor de blog

Numele meu este Tania Timoianu și am 11 ani. Una din pasiunile mele este călătoria și până acum am avut șansa să vizitez zeci de țări și sute, poate chiar mii de locuri minunate din Europa, Asia, Africa sau America.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu