Nepal - Țara fericirii<br />Trekking prin munți

Nepalul are pe teritoriul lui 8 din cele mai înalte 10 vârfuri montane din lume, inclusiv Everestul.

Ziua 1

Am început această călătorie cu un nou zbor (tot matinal😟😊), de această dată, cu Budha Air. În speranţa că vom fi protejaţi, am plecat spre Pokhara. În aeroportul domestic atmosfera este unică. Vezi împreună localnici cu nenumărate cutii sau genţi de rafie (da, au ajuns şi acolo!) împreună cu turişti bine echipaţi care se pregătesc să escaladeze Everestul. La câteva luni după ce am ajuns în ţară am revăzut cu plăcere aeroportul şi atmosfera lui când am fost la cinematograf să vedem filmul „Everest”! Din aer am putut admira alte vârfuri, de această dată din Masivul Annapurna.

Pokhara este o staţiune de munte foarte pitorească (un fel de Sinaia nepaleza) plină de restaurante şi magazine de suveniruri. Acesta este locul unde se pot face sărituri cu parapanta, se poate zbura cu avionul de mici dimensiuni şi din care majoritatea turiştilor îşi încep călătoria spre cele mai înalte vârfuri din lume.

După-amiază am plecat cu barca pe lac pentru a vizita un templu budist aflat în mijlocul lui (în general templele budiste cer un efort pentru a junge la ele, fie se află în vârful unui munte, fie se află în grote sau, în cazul de faţă, în mijlocul unui lac).

Plimbarea? Un vis!!! Apa lacului era foarte limpede iar în ea se oglindeau munţii!! Singurii care au tulburat liniştea am fost noi! Tocmai învăţasem hitul local „Resham firiri”, o melodie închinată unei păsări (firiri). Pentru că versurile în nepaleza erau prea complicate pentru noi am adoptat varianta englezească (data de turişti), care sună aşa:

Resham firiri
Resham firiri
I am a monkey
You are a donkey
Resham firiri

Acest cântec a fost motto-ul nostru toată săptămâna pe munte, alături de Apolodor, varianta Ada Milea, care era printre ultimele melodii ascultate înainte de a pleca din ţară!!!
Plimbarea ne-a fost curmată brusc de apariţia precoce a nopţii!?? Cerul s-a umplut rapid de nori. Ne-am grăbit să ajungem la mal, unde am simţit deja primii stropi. Norocul nostru a fost că eram destul de aproape de hotel şi nu ne-a plouat foarte tare! Acolo, la adăpostul camerei am văzut cum cerul s-a dezlănţuit şi ce înseamnă cu adevărat o ploaie musonică!!

Terminalul pentru curse interne al aeroportului din Kathmandu

Plimbare cu barca pe lac-Pokhara

ZiLELE 2-6

Dimineaţa următoare am plecat spre munte, încălţaţi în bocanci, cu rucsaci în spate şi cu un microbuz încărcat cu bagaje pe acoperiş. De data asta printre sate. În Nepal aproape toate casele aflate la stradă au câte un magazin sau atelier la parter. Nu poţi să nu te întrebi cui vând, având în vedere că toţi au cam aceleaşi produse?? Noi nu am găsit încă o explicaţie pt asta..

După aproape 3 ore am ajuns în Nayapul - 1000 m altitudine de unde am început ascensiunea, pe jos!!! Aşteptam momentul şi ni-l imaginam de câteva luni!! Dar, ştiam deja din călătoriile trecute că niciodată imaginaţia nu se suprapune cu realitatea! Învăţasem că indiferent cât de mult vei citi şi cât de multe filme vei viziona despre o destinaţie, realitatea oricum te va surprinde!!!
Şi ne-a surprins!!!

Traseul ales de noi, sau de către agenţie pentru noi, a fost Nayapul, Birethani, Ulleri, Ghorepani, Tadapani, Ghandruk (în mare, pentru că am străbătut şi alte sate al căror nume nu mi-l mai amintesc)
Se spune că cei mai mulţi trekkeri au venit prima oară în Nepal pentru munţi, dar s-au întors pentru oameni. Exemplul viu este ghidul nostru, pe numele său întreg Bala Krishna Pokharel, pe scurt Batistuţă, pentru că în prima zi, când ni s-au prezentat toţi ghizii pe numele lor întreg (doi de oraş şi doi de munte) ni s-au părut atât de complicate încât pe el l-am botezat mai uşor – Batistuţă. Cu greu am reuşit să îi reţinem numele, şi asta s-a întâmplat la întoarcerea în ţară, când ne-a cerut prietenia pe Facebook. Bala Krishna era absolvent de Universitate. Majoritatea ghizilor locali au absolvit facultatea de turism. Nu ai fi zis asta dacă vedeai cât de modest era îmbrăcat! Purta o pereche de bocanci care de mult îşi trăiseră viaţa şi un fel de “costum”: pantaloni de stofă şi vestă, pe seama cărora ne amuzam şi ne întrebăm „Oare câţi munţi a văzut vestuța asta? A avut cu el pe tot parcursul călătoriei de aproape o săptămână doar un rucsac mic în care ţinea o sticlă de apă şi celălalt rând de haine pe care le spăla în fiecare seară şi le punea la uscat în jurul "şemineului".

Lacul în care se oglindesc munţii, atunci când e senin...
Dar şi imaginea cu cerul înnorat este fantastică!!

În camere nu aveam nicio sursă de căldură, nici măcar în cele de la aproape 3000m altitudine. În schimb, aveam sacii de dormit proprii, pe lângă care gazdele ne ofereau cu generozitate pături din lâna de iac sau pilote umplute cu lâna aceluiaşi patruped. Semnul distinctiv al ghidului nostru era zâmbetul larg pe care îl afişa absolut tot timpul, zâmbet sincer pe care l-am găsit pe faţa tuturor locuitorilor din Nepal!!!

În spatele meu se află ghidul, cel permanent vesel, îmbrăcat cu celebra lui vestuță. Nu mai ghidase copii şi presupunea că am nevoie de o grijă specială. Prin urmare, a stat în spatele meu absolut tot traseul! La popas!

Pentru a putea face trekking în Nepal ai nevoie de un permis special de trekking de la Ministerul Turismului din Nepal, pe care agenţia locală îl obţine pentru tine în 24 - 48 de ore şi de doi ghizi (pe parcursul călătoriei permisul îl păstrează ghizii dar la plecare ţi-l oferă... amintire),
... şi porteri, dacă nu vrei să îţi cari singur întreg bagajul.

Traseul nu a fost foarte dificil. El era, aproape în întregime, format din trepte ce leagau sate vechi şi mici înşirate pe versanţii munţilor. Aceste sate sunt aprovizionate doar de către convoaie de măgari care aduc alimente şi alte lucruri necesare de la distanţe foarte mari. Acolo copiii merg la şcoală încă de la 2 ani şi jumătate, străbătând uneori câteva sate pentru a ajunge la lecţii. Îi întâlneam zilnic îmbrăcaţi în uniformă albă şi încălţaţi în slapi, de mâna cu fraţii lor mai mari sau vecinii, în drum spre şcoală, având în spate un ghiozdan care părea mai mare decât ei.

Când au de transportat mărfuri pe distanţe mai mici, localnicii improvizează un fel de sac pe care îl prind cu o sfoară de frunte. Am văzut oameni ducând în spate chiar o maşină de spălat sau un frigider în acest mod!

Unul dintre convoaiele de magarusi-de data asta duceau găini vii...

La hotelul din Ghorepani-unde toate camerele aveau nume de sportivi. Camera 108 purta numele Nadiei Comăneci. Ne-ar fi plăcut să fie camera noastră, dar nu a fost... Noi am dormit într-o cameră care purta numele unui şerpaş.

Celebrul Dal Bat

Cu prietenii mei Alex şi Ramona

La popas. Lângă mine, în partea stângă, evident Batistuţă!!

Copii în drum către şcoala, încălţaţi doar în papuci.

Cu mama!

Modul obişnuit de a căra. De data asta, lemne pentru foc...

O pauză... meritată!

În fiecare sătuc găseşti case de oaspeţi şi un mic magazin.

Satele sunt extrem de frumoase, cu case albe şi geamuri albastre în majoritatea lor, iar cabanele sunt curate şi îţi pot oferi o mâncare caldă şi gustoasă. Felul lor tradiţional de mâncare este “dal bat”, o tavă pe care se află mai multe castronele ce conţin supă de linte, carne de pui, cartofi şi mai multe sosuri (toate puţin cam picante) şi poate fi găsită aproape la orice popas. De aici probabil replica “dal bat power 24 hour” prezentă pe tricourile souvenir din Nepal. Mâncarea este ieftină dar băuturile sunt ceva mai scumpe, pentru că sunt cărate pe distanţe mari. Ceaiul rămâne, însă, o variantă ieftină. E bine să aveţi cu voi şerveţele, săpun şi hârtie igienică. Pentru că ele sunt aduse în spate sau cu ajutorul măgarilor sunt considerate produse „de lux” sunt scumpe şi, în plus, riscaţi să fie expirate pentru că aici nu se arunca nimic. Noi am ţinut cont de indicaţii dar spre final am terminat proviziile aşa că a trebuit să cumpărăm cea mai scumpă hârtie igienică din viaţa noastră.

Drumul străbătut zilnic a fost variabil ca timp, pentru că nu te grăbeşte nimeni, fiecare merge în ritmul propriu iar la popas (aveam câte un popas la fiecare 1-2 ore) ne regrupam. Evident, cei ce ajung ultimii se odihnesc mai puţin.În fiecare seară aveam surpriza unei noi cabane şi a unor noi prieteni, pentru că prieteniile se leagă mult mai repede pe munte. În recepţia cabanei (cea cu şemineu) sunt mese mari unde turişti din întreaga lume se întâlnesc şi povestesc despre ţara lor şi, evident, despre călătorii (trecute sau viitoare) Am purtat cu noi, în spate cărţi de joc, Dixit şi Saboteur. Jucam în fiecare seară şi sunt replici pe care ni le amintim şi acum (aveam, cu toţii o imaginaţie grozavă)!!!
Nu simţi efortul, pentru că atenţia îţi este permanent atrasă de peisaje care îţi taie respiraţia, imagini ce ar merita fotografiate, caravane de măgari şi localnici zâmbitori, care îţi vorbesc, de parcă te-ar cunoste de-o viaţă.

Peisajul variază de la o oră la alta, vezi zone subtropicale dar şi păduri dese sau culturi de orez. Întâlneşti mici cascade la tot pasul, asculţi cântecul păsărelelor şi uneori poţi să le şi vezi iar în zonele împădurite îţi atrag atenţia maimuţe care sar dintr-un copac în altul!
Din păcate vremea nu a ţinut cu noi. Deşi perioada aleasă ar fi trebuit să facă parte din sezonul uscat, am avut ghinion şi în anul acela musonul s-a prelungit, aşa că am avut parte de vreo două zile de ploaie şi de foarte mulţi nori. Astfel, singurul vârf pe care l-am putut zări a fost Annapurna (8091), pentru o perioadă foarte scurtă (între 2 şi 3 minute) când eram la hotelul din Ghorepani, şi toţi turiştii aflaţi în restaurant au sărit la geam, să imortalizeze momentul!!!
Ce am simţit la 3200 de metri (cea mai mare altitudine la care am ajuns)? Visasem că o să mă simt stăpâna cerului şi a pământului... dar nu am simţit aşa. Da, m-am bucurat de moment şi privelişte dar doar pentru câteva minute... pentru că după m-a cuprins o stare de ameteala-(în dimineaţa respectivă am luat altitudine puţin cam repede şi, probabil nu băusem nici suficiente lichide).Se aflau acolo oameni din toate colţurile pământului şi toţi s-au oferit să mă ajute! O chinezoaică mi-a oferit oxigen lichid-niste picături pe care le adaugi în apă. Cred că mi-au fost de ajutor pentru că în jumătate de oră (în care coborâsem cam 100 m altitudine) săream într-un picior şi nu părea că aş fi avut vreodată o problemă!!! 
Nu m-am gândit niciodată înainte de a pleca că urmează să fac un traseu greu şi nici pe parcursul drumeţiei nu am simţit asta, nici măcar la 3200m. Recunosc că m-a cuprins un sentiment de uşoară mândrie în ultima zi, când coborâm şi am întâlnit un grup de chinezi care făceau traseul nostru în sens invers iar unii dintre ei ajunseseră să urce în “în patru labe” şi mă priveau de jos spunând “Îs şo brave!”. Abia când am venit acasă şi am început să povestesc am realizat mai bine că pe întreg traseul nu văzusem decât un singur copil (un băieţel german, cam de aceeaşi vârstă cu mine şi cu un simţ al competiţiei ridicat, care de fiecare dată când drumul nostru se suprapunea încerca să mă depăşească).

Ziua 1

Altă casă de oaspeţi.

Tot cu mama...

O doamnă odihnindu-se pe prispă casei.

Oameni extrem de frumoşi şi veseli, în ciuda sărăciei evidente.

Spălatul rufelor

.. şi al părului

Sătuc de la baza muntelui. Tinerii din imagine erau foarte implicaţi în acest joc.
Nu au uitat, însă, să ne salute veseli...

Primul pârâu, primele lipitori.Pe mine m-au ocolit...

Recoltă de arahide

Începuturile fotografiei.

După prima noapte.

Una dintre cameră. Modestă, dar curată. Nici nu aveam nevoie de mai mult..

Trekking în ploaie
Peisaje fantastice şi entuziasm maxim...

Cu porumbul pus la uscat

Vegetație tropica

Pe unul din numeroasele poduri suspendate

Refugiu. Fără pelerine de ploaie nu e bine, pentru că te plouă.
Cu pelerine nu e bine, pentru că transpiri!

Un viitor șerpaș???!

Cărarea era îngustă și atunci când treceau măgărușii trebuia să le facem loc.

Frumoasă mămica din imagine ne-a servit cu ceai (ghimbir proaspăt cules) purtându-şi copilaşul în spate

Alte trepte!!!

Același zâmbet cuceritor!

Caravanele de măgăruși sunt conduse de oameni care, uneori sunt călare. Aceşti cai de dimensini mici (undeva între cai şi ponei) se descurcă foarte bine la urcatul şi coborâtul treptelor.

Gorepani 2800 m altitudine. Brr! Cam frig!

Annapurna sud-8091 m altitudine-singurul vârf pe care l-am vazut-..2-3 minute...

Soba metalică prezenta în „recepţia” tuturor cabanelor.
În jurul ei turiştii, ghizii şi porterii îşi puneau hainele la uscat.

La 3200 m şi puţin. Încă veselă!

Fotografie de familie aflată în recepţia unei case de oaspeţi

Aceeaşi sobă. De data asta fără haine

Batistuță. Recunoaște-ți vestuța? Dar bocancii?

La duș!

O altă casă de oaspeți!
Nu, nu toate sunt rufe puse la uscat, majoritatea sunt stegulețe de rugăciune

Coborâm

Aici poșta se ridică zilnic!!!

Am ajuns la „civilizaţie”. Păcat!!!

Să lăsăm imaginile să vorbească!

Copii întorcându-se de la şcoală veseli. Cum altfel?

ULTIMA ZI

O zi extrem de plină!!
Dimineața - un traseu scurt de 2 ore şi jumătate pe un drum forestier, apoi drumul de întoarcere în Pochara cu un microbus local, din cele prevăzute cu ventilator la fiecare scaun şi cu zguduiala inclusă.
După-amiază - săritura cu parapanta!!

Pochara este locul ideal unde poţi să încerci asta. Se pare că există curenţi de aer cald care fac posibilă săritura 364 de zile pe an şi îţi permit să stai în aer o perioadă foarte lungă. Pe drumul de întoarcere ghizii au făcut o listă cu cei interesaţi iar apoi aranjamentele necesare. Astfel, nici nu am ajuns bine la hotel că ne-a preluat un alt microbus care ne-a transportat spre unul din munţii din apropiere.Pe drum un ghid cu look exotic ne-a explicat în limba engleză ce avem de făcut şi ne-a dat să semnăm un formular. După ce s-au terminat informaţiile, şi s-au mai potolit puţin spiritele s-a auzit o voce ce venea din spatele microbuzului care ne întreba în limba romană

- Aţi înţeles tot? Ne-am uitat nedumeriţi unii la alţii neintelgand cine a întrebat! Aşa l-am cunoscut pe Basta (Sebastian), pilotul din Braşov împreună cu care am sărit cu parapantă! De data asta am avut noroc, vremea a fost foarte frumoasă, cerul era senin şi plin de nenumărate puncticele colorate (celelalte parapante). Aterizarea a fost foarte lină, pe un câmp din apropierea unui lac plin cu nuferi.La coborâre am primit filmul cu înregistrarea zborului şi câteva fotografii (toate parapantele aveau montată câte o cameră Go Pro) precum şi o diplomă cu semnătură pilotului. A mea are semnătura unui pilot roman (Care erau şansele?). Din păcate am rătăcit numărul lui de telefon, deşi în seara respectivă am mâncat cu el şi colegul lui de apartament (tot roman) la un restaurant din oraş. Totuşi, dacă ajungeţi în Pochara şi vreţi să săriţi cu parapanta în tandem întrebaţi de el pentru că numărul piloţilor nu e foarte mare şi toţi se Cunosc între ei!